Mai la toate vârstele avem senzaţia că suntem în vârful dezvoltării intelectuale.
(La n-sprezece ani o carte dificilă îmi părea mai degrabă proastă decât să cred că va fi potrivită la m-zeci de ani. Deşi la m-zeci am putea accepta că la (m+k)-zeci de ani vom fi şi mai înţelepţi, vom amenda situaţia spunând că se va fi pierdut din spiritul tinereţii.)
Recunosc, şi eu am crezut că fiinţarea mea pe pământ are un sens sublim, şi eu eram convins că m-am născut cu un scop dincolo de cel al tuturor vieţuitoarelor de pe planetă. Însă, cu trecerea deceniilor, am început să cred că speranţa aceea tinerească (şi totodată fecundă!) este doar o combinaţie perfidă între instinctul de supravieţuire şi orgoliul personal…
Ceea ce ne diferenţiază de celelalte vieţuitoare este reflexul/dorinţa de a umple cât mai bine spaţiul dintre capetele iniţial şi final al timpului individual.
Antropologic vorbind, modul nostru de viaţă oferă/promite un surplus de resurse, şi – în consecinţă – premisa ideii/reflexului de „make a difference”. Căutăm resurse pentru a ne face viaţa (personală) mai bună. Şi uneori vrem să o facem şi pe a altora (fie că simţim asta ca o menire/chemare/obligaţie, fie că-i doar o... provocare de management). Ideea n-ar fi rea: magnitudinea însă e cea care ne confuzează. Câtă vreme ne îndreptăm atenţia (surplusul de resurse) spre o mână/mânuţă de oameni (familie, prieteni, vecini, consăteni) lucrurile rămân într-un făgaş admirabil. Însă când vrem să o exindem urbi-et-orbi, lucrurile devin mai riscante... Da, e sublim să poţi face bine în masă (bunăstare, igienă, civilizaţie, spiritualitate, artă), însă totodată cam naiv. Şi cam imposibil fără alteraţii/dezechilibre condamnabile.
(ianuarie 2012)
