Circula prin anii optzeci o poveste cvasi-anecdotică relatând (cu mândrie naţională) un fapt real de prin Arabia. La o uzină construită acolo de români (o rafinărie, probabil) se declanşează la un moment dat alarma sonoră avertizând o explozie iminentă. Fiind chiar în inima instalaţiei, eROul nostru identifică “releul” care tocmai declanşase alarma, îşi ia (inima în dinţi şi) creionul de după ureche şi îl introduce în respectivul releu, oprind pe loc urletul alarmei. (O fi fost acolo un mecanism cu o pârghie, sau o cremalieră, sau cu două pinioane, oricum ceva care permitea blocarea cu un (vârf de) creion vârât abil şi precis între piese/angrenaje.)
Culmea e că – zicea povestitorul – arabul care a văzut manevra a început să-şi zmulgă turbanul şi să strige românului să-şi ia creionul de acolo…
Mult timp după aceea m-a urmărit povestea asta. Nu atât pentru finalul incomplet (în fond, românul acela – cam fiind naşul instalaţiei respective – ştia probabil cum să evite accidentul din fluxul tehnologic), cât mai ales pentru (contra)reflexul localnicului, a cărui esenţă mă provoca non-factual.
“Când te bate Alah nu ridici mâna la el, ci accepţi, că poate aşa înţelegi unde/ce ai greşit!”
(01022012)
