[ din ciclul modelărilor. continuare adică ]
Ne-am putea fiecare imagina cum limitele proprii de cunoaştere a lumii alcătuiesc un „balon ca de săpun” ce ne înconjoară. Ca o „graniţă” între individ şi mediu, ca o interfaţă de interacţiune, mijlocind înspre/dinspre toate direcţiile existenţei umane.
Dacă la naştere anvelopa aceasta ne este foarte strâmtă, neînţelegând mai nimic din amalgamul de lumini şi sunete ce ne asaltează, curând apoi – cu cât experienţele se reiterează – acele senzaţii încep să aibă sens, semnificaţii. (Dacă iniţial sunt simple reflexe, mai apoi actele psihice devin tot mai complexe, mai auto-fertile.) Cu cât desluşim mai multe „contururi” în jurul nostru, cu atât sfera ni se lărgeşte.
Bine-bine! nu-i perfectă sfera (cum nici geoidul nu-i): unele chestiuni le vom cunoaşte mai puţin (fiind noi limitaţi atât biologic – locomotor şi senzorial – cât şi stochastic), în timp ce alte direcţii ne sunt favorizate fie genotipic, fie din perspectiva mediului în care evoluăm.
Copilăria şi adolescenţa sunt vârstele când – trupul şi mintea dezvoltându-ni-se impetuos – sfera noastră cunoaşte cea mai avâtată expansiune în hiper-spaţialităţile materială şi spirituală. Şi, în plus pentru această epocă, avem senzaţia că aşa va fi mereu. Cu alte cuvinte, că am putea oricât. Şi mai ales oricând.
Spre maturitate expansiunea se calmează, devine cvasi-staţionară. Dacă mediul ne provoacă mai departe cu probleme (inclusiv problema banalei coşniţe), sau dacă avem şansa să aprofundăm vreo specializare (în profesie, în vreun hobby, sau de altă factură motivaţională), atunci mai extindem anvelopa şi la vârsta a doua.
Deşi ne îndepărtează de la ideea de rotunjime a sferei, specializarea, ca interacţiune mai puţin omni-direcţională, reprezintă bine ideea necesităţii/efortului de lărgire a „lumii individuale”.
Cum la maturitate bio-ritmurile ni se mai calmează, metabolismul devine mai conservativ, ameninţând elasticitatea anvelopei. Pe lângă chestiunea organică se poate manifesta şi blazarea - cauză psihică de închistare a sferei. Similar, o posibilă inhibare în interacţiunea cu lumea ne poate veni din excesul de confort/comoditate sau din pesimism. În plus, odată cu apariţia primelor fisuri substanţiale (şi permanente) în sănătate, vom pierde senzaţia aceea de eternitate, sublim-definitorie în epoca anterioară.
La bătrâneţe diversele constrângeri biologice (de la imperceptibil-infiltratele restrângeri ale simţurilor – câmpul vizual pierde din unghiurile laterale, gama auzului scade dincoace de limitele HiFi –, până la umilitoarele degradări ale sănătăţii) ameninţă cu strâmtarea sferei. Durerile şi disfuncţiile deseori diminuează, pe plan psihic, apetitul de cunoaştere/interacţiune, conştient sau nu.
Cu cât înaintăm în vârstă cu atât diverse limitări ne aduc sfera mai aproape. (Dacă în tinereţe a vorbi eliptic ni se părea o provocare intelectuală, la bătrâneţe o astfel de remanenţă pare simptom.)
De cumva simţim, mai conştient, contractarea anvelopei de interacţiune (alarmaţi de imaginea din oglindă, de îndesirea lapsusurilor, de slăbirea vederii, ş.a.m.d.), ne mai îndârjim să ne ţinem la ea, mobilizându-ne trupul şi mintea. Pentru că asta e tot ce mai putem face...
* * *
Captivat un pic de ideea modelării (sferei de interacţiune), mi-am zis că pattern-ul evoluţiei anvelopei individuale poate se aplică şi la întreg, la însăşi civilizaţia umană sălăşuită pe Pământ. La început sunt încurajat, pentru că similitudinea apare limpede pentru faza de expansiune a limitelor cunoaşterii, însă observ apoi că pentru faza recesivă lucrurile nu mai merg (sau poate nu le mai acceptă instinctiv mintea mea). Aşa că, pentru a nu capota în tentativa de generalizare, mă refugiez în concluzia (întrucâtva împăciuitoare) că teoria evoluţiei-involuţiei sferei de interacţiune a organismelor vii este valabilă doar dacă respectivele oragnisme sunt numeroase şi evoluează asincron. Pentru că doar într-un astfel de mediu brownian rămâne valabilă ideea “Death is life's best invention”, emisă de Steve Jobs când deja simţea restrângerea propriei anvelope.
