Ancăi
Mă aflu dintr-o dată intrigată de o chestiune observată la mine şi la părinţii mei, o chestiune referitoare la modul de comunicare. De fapt, la modul în care noi, cei trei, distingem între felul de a vorbi şi cel de a scrie în comunicarea directă. (Mă refer deci la acea scriere folosită în SMS-uri telefonice, în dialoguri via Yahoo! Messenger, şi chiar la mai lentele mesaje email.)
Situaţia stă, triunghiular, astfel: eu folosesc cam acelaşi stil în scris cât şi verbal; mama (doamna M, să zicem!), deşi are un stil oral echilibrat şi cu uşoare tendinţe de „preţiozitate”, scrie mesajele foarte „tinereşte”, inclusiv cu prescurtări „cool”; tata (domnul T, deci) are o abordare verbală foarte dinamică şi liberă, glumeşte frecvent (jovial uneori reuşit, deşi cam obositor când o începe prea matinal), însă când îmi scrie devine ori scorţos ori foloseşte fraze construite arhitectonic. E-mail-urile de la el – chiar dacă-mi semnalează chestiuni pământesti – par a veni de la NASA.
Aşa că, intrigată de acest triunghi cu amalgame de stiluri comunicaţionale cam antagonice, am decis să derulez o anchetă. Să aflu de ce ei nu sunt egali în vorbă şi-n cuvânt. Să-i întreb ce-i face să fie astfel. Dincolo de banala motivaţie a curiozităţii, e – desigur! – şi un scop subliminal: poate îi dau un pic pe brazdă...
Îi provoc, pe rând, la un scurt interviu, pornind de la întrebarea „de ce stil diferit când 'vorbeşti' în scris faţă de oral?”
Doamna M: “E diferit?!” După ce îi explic aproape că aflu: „Cred că vreu să fiu mai colocvială pentru a... E, vreau! Nu vreau neapărat, nu-mi propun, doar că aşa îmi vine: să fiu mai puţin protocolară în mesajele scrise. Poate nici n-am timp să caut formulări deosebite. Poate pentru a contrabalansa rigiditatea mediului electronic...”
„Dar stilul verbal mai pretenţios?”
„Aici – îmi răspunde doamna M prinsă în off-side – chiar vreau să-ţi vorbesc mai altfel, pentru a-ţi fi exemplu. De educaţie. Poate se prinde...”
Trec acum la ultimul vârf al triunghiului. Domnul T îmi spune imediat că trece peste stilul verbal, că sunt dezgheţată destul ca să nu înţeleg singură. „Cât priveşte scrisul, cred că aici sunt sub efectul unei visate «deformaţii profesionale»! De multicel mi-am dorit să scriu, şi probabil am rămas cumva sub "narcoza" vreunei idei de perfecţiune stilistică.”
Încerc să-l întrerup, aducându-i contra-exemplu chiar pe Andrei Pleşu, preferatul său, pe care eu îl ascult cu plăcere, dar îl citesc cu greutate. De ce-i un contra-exemplu, de vreme ce păcătuieşte la fel ca domnul T?! Pentru chiar incongruenţa pomenită.
„Ciudat! spune. Mie-mi pare acelaşi om deosebit şi în scris şi în emisiunile TV. Chiar mă bucură faptul că-i regăsesc mult din stilul scrierilor atunci când îl ascult. Iar tu spui că e cumva dual... Hm!... Poate am eu o problemă de percepţie...”
„Dar în Messenger de ce nu foloseşti deloc smiley-uri?” (Îl întreb asta direct: domnul T se teme că-i paralizează degetele dacă pune un emoticon în Y!Messenger. Ca de o blasfemie tipografică.)
„Trăiesc cu impresia că limba română este destul de puternică pentru a exprima orice reacţie de-asta, 'fizionomico-sufletească'. E adevărat, trăind astfel nu-s prea eficient dactilografic... Şi probabil că apar cam retro... Senzaţie la care - 'bănui' - contribuie şi tendinţa aceea de punctuaţie riguroasă, de virgulism intens...”
„Oricum, continuă domnul T, ai dreptate: ştiu că în scris depun efort pentru a mă exprima mai altfel. (Mărturisesc, într-o paranteză, că mă simt cam ardelean în gândire: îmi vin greu ideile, deci mă avantajează abordarea mai lentă a scrisului, pentru răgazul pe care mi-l permite căutărilor şi formulărilor.) Rămâne doar întrebarea de ce o fac şi atunci 'când e vorba de vorbe', de dialoguri directe via internet sau SMS. E reflexul. Mi-a intrat în cap că scrisul – chiar şi când nu-i în slujba vreunei beletristici – este, şi trebuie să fie!, şansa unei experienţe mai presus de ordinar. I can't help it !”