Derivata întâi a funcţiei ne
arată care îi este viteza de variaţie, concretizată sugestiv în panta curbei.
Derivata a doua îi studiază
acceleraţia, revelându-ne practic convexitatea/concavitatea curbei.
Cu ele îi înţelegem
comportamentul. Şi intuim un pic cum va evolua sistemul modelat de
acea funcţie.
Globalizarea, deşi începută ea mai de multişor (la ‘inventarea tiparului’, cum scriam odinioară), devine în zilele noastre un fenomen masiv, o avalanşă ce ne provoacă firea şi stirpea.
Văzându-mă
prelung îngrijorat de mersul global al lucrurilor, am încercat să-mi
clarific chestiunile, să separ ce e teamă subiectivă (de adaptare
individuală la precipitarea vremurilor) de ce ar putea fi
mai-larg-motiv de nelinişte.
În
ciuda faptului că ştiinţa şi tehnica au fost pentru milenii
factor de evoluţie (şi poate am şi căzut în preconcepţia
aceasta, clasând orice salt de performanţă – în viteză, în
putere, în miniaturizare – ca progres aprioric), se pare că
tocmai iureşul tehnologic – atât de stârnit în
telecomunicaţii şi în informatizare – ar putea sădi niscaiva
seminţe decadente, ce deja le cam vedem încolţind
ca efecte secundare ale globalizării.
Un reflex
inconştient/necontrolat
Observăm cum, în
ultimul timp, superficialitatea s-a insinuat pe mai toată orizontala
şi pe chiar verticala societăţii umane. Fenomenul rânjeşte atât de sigur pe sine că nu mai are rost să-i mai definim marker-ii. (Deşi ne rămâne tentaţia de a-l demonta, de a-i afla
cauze şi mecanisme.)E poate un revers al progresului: câştigăm eficienţă dar pierdem esenţe, evităm profunzimi. (Probabil că am spus asta şi când am trecut de la caleaşcă la automobil. Ba, după asimilare, am fi şi că-i acceptabil preţul. Mai ales că datul biologic ne îngăduie adaptări în sfera fizicului, iar 'datul' psihic facilitează trecerile spre comoditate.)
Da, utilizând GPS-ul ajugem mai repede la destinaţie, dar ratăm farmecul rătăcirii pe străduţe cu harta în mână. Nu e doar fiorul că m-am pierdut în spaţiu încercând, ci şi senzaţia că mai altfel văd lumea din jur atunci când o amuşinez, o pipăi cu mintea. Însă, devenind concreţi, înainte de toate e faptul că doar prin astfel de experimentări (mai mult/puţin reuşite) psihicul ni se-ntăreşte cu puterea de gândire a minţii şi cu sedimentarea încrederii în acţiunile proprii.
Da, ieftinirea comunicării şi a stocării pe web aduce avantaje practice, dar poartă subliminal şi un pic de suicid. Omul cu smartphonul se simte stăpânul lumii. Nu mai are nevoie de nimic. Şi nici nu-i de condamnat: superficialitatea e doar reflex, instinct de apărare în faţa avanlanşei de informaţii/provocări. (*) Or, când lucrurile îţi tot vin de-a-gata, abilitatea descoperirii se atrofiază.
Un alt exemplu îngrijorător: dispariţia publicaţiilor periodice tipărite. De ce ne-ar nelinişti asta? Trec peste observaţia (pe care oricare dintre noi o poate proba şi mărturisi) că pe ecran citim mai 'în diagonală' decât atunci când lecturăm de pe hârtie. Ceea ce cu adevărat importă e faptul că mutarea scrisului tipărit înspre on-line înseamnă scăderea nivelului celor scrise. Controlul de calitate aplicat de responsabilul de redacţie al unei reviste tipărite – fiind în primul rând o autocenzură a responsabilităţii economice, faţă de propriile cheltuieli dar şi de cele ale cititorului de care depinde (cititor care la rândul lui se simte mai îndreptăţit pretenţios când dă banii pe o revistă decât atunci când o citeşte gratuit de pe ecran şi web) – este cu totul altul decât pentru publicaţia on-line.
De asemenea, vedem cum infiltrarea tehnologiei moderne în instruirea copiilor/tinerilor îi dotează mai degrabă cu versatilitate decât cu intelect puternic, structurat dinspre esenţe înspre rafinamente. Uităm adeseori – furaţi de mirajul informatizării, dar şi un pic orbiţi de acel orgoliu de 'naţiune de copii olimpici' (cum ni-l formulă odinioară un mironov) – că educaţia nu-i o chestiune de cantitate ori de viteză (a informaţiilor, a mijloacelor), ci una de înţelegere a cunoştinţelor, de migăloasă formare şi dezvoltare a gândirii ori deprinderilor. Necesitând timp, experimentări, răbdare. (*)
Însă de ajuns cu exemplificările: probabil că oricare dintre noi poate cotiza cu astfel de eşantioane.
Alterarea curbei:
riscul evoluţiei în jos
Dar dacă ceea ce declanşează involuţia unui
sistem nu este un aspect evident, un fapt reformator şi reliefabil,
ci doar depăşirea, aproape nedecelabilă, a unui prag critic
din evoluţia unor fenomene/acumulări
altfel cvasi-staţionare?
Sintetizând neliterar, ecuaţia viitorului nostru pe Pământul poate ajunge astfel:
• un procent tot mai mare din omenire se va mulţumi cu aparenţa acelei omnipotenţe;
• un procent tot mai mic va ştii să facă (lucruri);
• dacă şi când autosuficienţa se va fi infiltrat destul, atunci cursul civilizaţiei – cel dat de cumularea miriadelor de micro-decizii – nu va mai fi decis de cei care ştiu (să chiar facă), ci de acea majoritate (devenită cvasi-totalitate) ce va doar crede că ştie.
Pare neverosimil?! Hm! Lucrurile se pot întâmpla pe nesimţite. Mai ales că primele vor fi întâmplate în aspecte neesenţiale vieţii (şi deja cam sunt); şi doar apoi, tacit, vor fi cuprinse celelalte lucruri. (* Probabil că un astfel de scenariu se datorează, cumva banal, decalajului dintre capacitatea nostră naturală de asimilare şi avanlanşa de tehnologie ce se vrea integrată. Or, asimilarea 'la toate etajele Omului' necesită timp, deci e cam incompatibilă cu nerăbdarea ce ne cuprinse dinspre flancurile consumiste. De aici riscul de 'formă fără fond'.)
Şi de ce 'micro-decizii'? Pentru că în lungul vremurilor neturbulente traiectul civilizaţiei umane e dat nu atât de voievod cât de făuritorul de 'obade'.
Dar
ce-i de făcut? Ehe! Aici începe greul. De speriat ne-o putem
face aşa de uşor, încât parcă n-ar trebui să
avem dreptul acesta până ce n-avem şi puterea asumării. Oricum,
aici n-am un răspuns pe măsura temerii.
Eventualele
soluţii rapide – gen 'retragere în bucolică enclavă',
ori 'campanii de boicotare a gadget-urilor tehnice' – sunt pâna la
urmă etichetabile cu sentinţe clare. Înclin să cred că,
deocamdată, singura alternativă cinstită e să doar conştientizăm
lucrurile. Şi, implicit, să ne obişnuim a coexista cu neliniştea acestei revelaţii.Să ponderăm progresul cu răspunderea fiind atenţi la propriile micro-decizii.
