Îmi e tot mai clar (analizând ceea ce
simt în mine şi ceea ce văd în jur): sistemele biologice
nesolicitate se atrofiază. Iar dacă extrapolez/extind observaţia
mult dincolo de un ciclu de viaţă, ajung la un truism: specia
relaxată ajunge să involueze. (Cred că în accepţiunea
cibernetic-energetică a sistemelor biologice chestiunea corespunde
conceptului de entropie, care entropie,
lăsată de capul ei, tinde să crească, să fie pozitivă, în
defavoarea sistemelor la care se referă.)
Ne rămâne însă –
provocatoare sau chiar uitându-se la noi condescendent –
întrebarea privind limita dintre solicitarea favorabilă şi
supra-solicitarea malignă. (Şi îmi scuip în sân amintindu-mi de
perla de înţelepciune
din cultura 'pulp' americană,
aceea cu "ce nu mă
omoară, mă întăreşte".)
Întrebare la care, neavând răspuns (deocamdată?), suntem
condamnaţi să răspundem malaxând întâmplător obişnuinţe,
ştiinţă şi instinct.
*
Aseară
am vizionat un alt film având ca idee "ameninţarea
Singularităţii" (momentul din viitor
când se presupune că roboţii vor "prelua conducerea
societăţii",
simţindu-se mai inteligenţi decât oamenii, şi deci superiori
oamenilor). Nemaijudecând reuşita reiterării temei (care în
general ne apare când mai provocatoare intelectual, când mai
kitschoasă),
mi-a răsărit un gând ce-mi vine să-l
strig omenirii: de fapt, adevăratul risc este
ca roboţii/automatele/IA să ne depăşească nu intrinsec, ci
pentru că noi vom externaliza tot mai mult din inteligenţa noastră,
din comoditate, până întracolo. Aşa cum am început să o facem
de vreun deceniu şi ceva, cu o frenezie ce confirmă tendinţa
naturală de creştere a entropiei, care Entropie salivează
uitându-se la specia umană.
