canina

Canină

Mircea Băduţ

Drumul foarte bun şi neaglomerat ne-a permis să ajungem la Voineasa un pic după ora zece. Am parcat maşina chiar lângă clădirea centrală a complexului turistic, pe o latură ce avea să fie la umbră după-amiază – aspect important pentru o zi ce se anunţa călduroasă. De cum am ieşit din maşină am dat de o larmă nefirească locului (altfel foarte montan şi foarte liniştit): o trupă de câini tot ataca hămăind doi cai ce păşteau în parcul din mijlocul staţiunii. Şi, în timp ce urcam treptele respectivului complex pentru a ajunge la nivelul de sus al staţiunii, trupa aceea de câini ne-a reperat şi a venit să ne conducă prin staţiune. Erau cinci exemplare, destul de bine crescute, printre care şi un câine de rasă mai occidentală (probabil răzleţit de stăpân). Nu ne-am speriat – în astfel de situaţii lucrurile sunt destul de simple: câinii îşi arată din primele secunde atitudinea, adică ori te atacă, ori îţi sunt prieteni. Şi cum staţiunea Voineasa este cvasi-abandonată de câţiva ani, probabil că ei au destul de rar şansa de a interacţiona amiabil cu oamenii. (Chiar mă gândeam că şi pe cai îi atacaseră mai mult ca exerciţiu de înviorare, că doar în restul timpului convieţuiesc în acelaşi spaţiu.)

Până spre ieşirea din perimetrul complexului hotelier s-au mai adăugat trupei doi câini, unul mare, alb şi bătrâior, iar celălalt mic şi negru. Soţia mea nu era deloc încântată să ne plimbăm însoţiţi de haită, şi i-am spus că probabil se vor opri când vom începe urcuşul din afara staţiunii. Dar nu s-au oprit, şi chiar au urcat împreună cu noi timp de aproape o oră, deşi noi îi tot zgorneam să se întoarcă acasă. Oricum, după încă o oră de urcuş (urcuş destul de abrupt şi de bătut de soare) doar unul singur dintre acei câini se mai ţinea după noi; iar noi ne-am resemnat cu prezenţa lui. Ni se mai întâmplase ca în drumeţii "prin reliefurile patriei" să se lipească de noi câte unul-doi câini, şi – dacă aceia se dovedeau simpatici şi inteligenţi – tovărăşia lor era chiar plăcută. Însă acesta – mare (spre foarte mare), negru (complet negru) şi tânăr (sau relativ tânăr) – nu excela deloc în privinţa comunicării om-câine. În timpul urcuşului, văzându-l că ne însoţeşte aşa de aproape dar în acelaşi timp atât de puţin empatic, îmi ziceam că poate totuşi e un parteneriat acceptabil: aşa nu mai suntem chiar singuri în străbaterea acelor pustietăţi alpine. Ba chiar mă amuzam văzându-l cum – aproape ca şi noi, în căldura aceea de vară rătacită în septembrie – căuta pe traseu să se oprească în locşoarele mai răcoroase, exploatând orice umbră de tufiş, copac sau de mal montan. (Da, câinii – neavând pori în piele, şi deci neputând transpira – se descurcă mai greu cu căldura, singurul debuşeu termic fiindu-le deschiderea gurii şi scoaterea limbii.) Pe traseu ne-am întâlnit în două rânduri şi cu câini ciobăneşti în exerciţiul funcţiunii, ceea ce a fost destul de... "emoţionant"; şi atunci ne-am lămurit că nu ne putem baza pe tovarăşul de drum pentru eventuală apărare: în acele momente era foarte lipit de picioarele noastre.

După patru ore de suiş am ajuns la cel mai înalt vârf pe care îl puteam atinge în zona aceea: 1300 metri, înălţime la care noi, cei trei protagonişti întâmplători, probabil că ajungeam pentru prima oară. Apoi ne-am întors, pe aceeaşi cale, până la un loc pe care îl alesesem pentru popas şi prânz: un platou de vârf secund, la umbră rară de mesteceni. Am pus jos o bucată de pânză, ne-am aşezat pe ea, iar câinele a luat şi el loc lângă noi. Foarte lângă noi – neîncurajat de noi, dar nici alungat. Atât de aproape încât am fost în gând recunoscător faptului că nu părea să emane vreun miros deranjant. Desigur, i-am dat şi lui câte ceva din ceea ce am mâncat noi, acolo sus pe munte, sub soare, vânt, foşnet de meteacăn şi ciripit rar de păsări. (Am apreciat şi că nu a făcut nici un gest de nerăbdare la începutul mesei, aşa cum fac mai toţi câinii când simt mirosul mâncării. Eram atât de uimit de atitudinea aceasta... civilizată, încât nu m-ar fi surprins ca, după ce a mâncat ce i-am dat noi, să se fi şters la bot cu un şerveţel.) Apoi ne-am întins jos toţi trei, pentru siestă; care ascultând liniştea, care cu ochii pierduţi în petecele de cer filtrate de mesteacăn.

După aproape o jumătate de oră, porneam înapoi pe traseu. (Da, aceasta a fost o premisă pentru a nu fi impacientaţi de tovărăşia câinelui: ştiam că nu se va pierde ţinându-se de noi, oricât de mult am merge, pentru că urma să ne întoarcem chiar prin locul de plecare.)

La ora 17 am ajuns înapoi în centrul staţiunii Voineasa. Obosiţi, deshidrataţi de vânt şi de soare, dar şi mulţumiţi de experienţa montană. Câinele cel mare şi negru s-a aşezat la umbra zidului, la câţiva paşi de noi. Iar după ce noi ne-am scuturat de praf şi ne-am aşezat bagajele în maşină, i-am spus:

– Căţel, noi plecăm acum spre casă!

Mogâldeaţa neagră a mişcat un pic, acolo în umbră, surprizându-mă întrucâtva.

– Cum, mă?! Tu chiar ştii să dai din coadă?

De la Voineasa la Râmnicu-Vâlcea, rutier, am făcut o oră şi jumătate, conducând cam "pe pilot automat", din cauza oboselii.

[Traseul Voineasa - Vf.Galu - Vf.Dâlmele - Voineasa; 16.09.2017]