Talentul – necesar, dar insuficient
Varietatea însemnată a genotipurilor umane face ca aproximativ un sfert din oamenii de pe planetă să fie dotaţi cu aptitudini/talente capabile să-i salte mult peste medie. O mică parte din ei chiar reuşesc (ajungând specialişti, sportivi sau artişti renumiţi). O altă parte a lor află când este prea târziu. Iar cei mai mulţi ratează iniţierea valorificării pentru că nu apare „scânteia”: le lipseşte încântarea, fascinaţia, conştientizarea. (Am folosit cuvântul „scânteie” pentru a sugera că, în fond, urmarea de către individ a direcţiei vizate – direcţie ce exploatează acea caracteristică deosebită a fenotipului său – este ca o ardere, o trăire mai intensă decât obişnuitul. Dar am pus totuşi „scânteia” între ghilimele, pentru că nu-i necesară o revelaţie fulgerătoare. Putem conştientiza şi pe îndelete ceea ce dorim de la viaţă.)
La rigoare, vom remarca aici două filoane psihice necesare: plăcerea/satisfacţia (senzorial/afectiv) şi hotărârea (intelectual).
Apariţia „scânteii” presupune, la rândul ei, două chestiuni: curiozitatea/deschiderea (din partea individului) şi norocul/şansa (din partea mediului). (Ziceţi că norocul n-are corespondenţă într-o teorie sociologică? Adică, n-ar merge ceva de genul „convergenţa punctual-favorizantă a unor situaţii/evenimente aleatoriu manifestate într-o mulţime ... bla-bla-bla...”?) Mai reţinem un aspect: pentru a sugera scenarii pozitive şi plăcute/incitante, curiozitatea se va împleti şi cu un dram de imaginaţie.
Apoi, cum arderea trebuie întreţinută suficient de mult timp pentru ca individul să se ridice din mulţime, mai e nevoie de un ingredient: coerenţa, urmărirea cumva obstinată dar şi logică a „direcţiei”. O putem eventual înţelege ca ordonarea şi planificarea celor două componente: plăcerea şi hotărârea (încerc aici să evit „determination”-ul preluat abuziv din limba engleză).
Dar nici acestea n-ar conduce individul pe cine ştie ce culmi dacă ar lipsi cel de-al treilea ingredient: dorinţa de autoperfecţionare, sau reflexul de autoperfecţionare (pentru că nu-i chiar atât de obligatoriu un angajament volitiv). Acea dorinţă/tendinţă de creştere în calitate, de excelenţă.
Scurgerea Timpului
Cum simţim trecerea anilor?
Avem uneori răgazuri retrospective când ne gândim la cum organismul fiecăruia s-a dezvoltat (şi apoi s-a degradat) de-a lungul anilor. Sau ne trezim dintr-o dată cât de mari ne-au crescut copiii. Alteori facem comparaţii între societatea actuală şi cea pe care ne-o amintim de odinioară. Uneori revenim în câte-un colţ de ţară pe care nu l-am văzut de mulţi ani şi remarcăm diferenţe („ce mică-i acum odaia în care am copilărit!”). Cam la nivelul acesta sunt experienţele pe care omul le întâlneşte profund, cu propriile simţuri şi gânduri, privind trecerea gravă a timpului.
Ani, zeci de ani... Concluzionăm inductiv că în mod normal simţim perioade de timp comparabile cu timpul propriei vieţi. Dincolo de această limită trecem doar cu imaginaţia şi cu istoriile completate de alţii, însă cumva superficial, fără „garanţii” afective şi cognitive similare celor pe care le avem în acel domeniu propriu de retrospecţie temporală.
Dacă dorim să gândim dincolo de intervalul acesta „senzorial” suntem nevoiţi să extrapolăm aplicând o scalare desprinsă din aceeaşi experienţă proprie privind scurgerea lentă a câtorva zeci de ani. Ori – pentru procese foarte îndelungate, precum dezvoltarea comunităţilor umane, configurarea continentelor, geneza universului – scara aceea de măsurare nu mai este aplicabilă...
Astfel, milioanele de ani dintr-o teorie precum cea evoluţionistă nu pot fi uşor acceptate de mintea umană (mai ales dacă îi ameninţă convingerile de viaţă). Tot astfel, secundele teoriei Big-Bang-ului cosmic sunt eronat asimilate ca secunde telurice. (Aici putem da vina şi pe o definire prea densă a teoriilor apariţiei/expansiunii universului, definire redactată de minţi mult prea potente în a jongla cu scalări abstracte şi neconvenţionale ale timpului.)
Pentru a le valida, mintea umană cere să simtă profund aspectele esenţiale...
