Având bănuiala că prea lejer ajungem “carne de tun” într-o societate consumistă decadentă, vă propun să cronometraţi într-o seară rubricile de sport de la TV, şi să comparaţi minutele alocate fotbalului (inclusiv can-can-urilor respective) cu cele alocate altor sporturi. (De-ar fi ăsta singurul “turnesol”… Dar ne putem propune astfel de experimente dintr-o mulţime de direcţii.)
Când ziua văd în jur atâtea publicaţii de scandal, sau când acelaşi lucru mă covârşeşte la televizor înspre seară, mă cuprinde un fel de spaimă: “Ăştia suntem? Chiar aşa vrem să fim?”
Se zice că responsabilii din mass-media decid conţinutul difuzat pe bază de sondaje demografice, pe bază de studii de piaţă. Comprehensive, evidente.
Hm! Chiar aşa înclinăm noi graficele!?
Sau doar îşi dau cu presupusul cei care participă la goana după „rating” că aşa este „publicul ţintă majoritar”? Sau doar simt ei că aspectele murdare atrag ochiul şi asta e tot ce contează? Nemaiinteresând că telespectatorul/cititorul va ajunge rapid, hrănindu-se cu ele, să creadă că aşa este de fapt realitatea, că aşa-i va fi toată viaţa. Cumva chiar adaptându-i-se inconştient.
Subiectivisme, autocritică şi speranţe
Recunosc! Şi ochiul meu e atras de imaginea unui picior dezgolit. Dar nu mă încântă că mi se exploateză aşa intens slăbiciunea. (Las la o parte aspectul că nici ei nu sunt prea grozavi dacă recurg la soluţii aşa de simple. Cum am lăsat deoparte aspectul – mult mai profund – că un emitent mass-media nu poate fi extrem de comercial pe termen lung: e tactic să dai poporului “circ şi pâine”, dar nu-i foarte strategic, pentru că în timp acel popor va involuta şi te va trage şi pe tine în jos.)
Da, eu cred că ei doar speculează, că nu folosesc cu adevărat studii demografice. (Îmi amintesc că prin 1995 se pornea la noi o televiziune comercială puternică, dar care nu avea facilitatea de “teletext” pentru că studiile de piaţă ale americanilor revelaseră aspectul că românii nu au nevoie de aşa ceva. Nu sunt sociolog, dar chestiunea aceea mi-a adus ceva semne de întrebare.)
Prezumţia de prezumţie. Bănuiala mea că bănuiala lor nu ne ajută. Dacă sunt singurul, atunci ar trebui să mă resemnez. Dacă însă presupun că nu-s singurul alarmat de goana în jos a societăţii, atunci prezumez că mai sunt şi alte reacţii. Care bănuim că vor conta când devin o “minimă majoritate” (constituind vectori sociali semnificativi), sau când o ceva-mai-mare majoritate va boicota în mod tacit. Schimbând canalul. Dedicându-se altor preocupări.
