Sunday, March 6, 2011

Imposibila reiteraţie

Când – cu oarece nostalgie – am spus copilului meu “acum regret că n-am fost un pic mai tocilar în tinereţe, s-a uitat pieziş la mine.
   - Do you mean a nerd?!
   - Whatever…
Ştiu că-i riscantă afirmaţia. În primul rând pentru că, fiind mai degrabă un jargon de dispreţ, cuvântul nu are un sens clar: pentru unii înseamnă cel care învaţă mult, care îşi face toate temele şcolare (participând eventual şi la alte activităţi formative în afara programei), în vreme ce alţii îl desemnează astfel pe cel care învaţă fără să înţeleagă, cu obstinaţie, printr-o memorare mecanică.
Am în minte şi faptul că tinerii pot privi cu dispreţ "perle"" de înţelepciune populară de genul “Dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă!”. (Am făcut-o şi eu. Mi se păreau fie banale, fie prea arhaice, neaplicabile.)
Aş spune copilului meu că, pornind în viaţă, am întâlnit deseori situaţii de încordare intelectuală (mai ales în facultate, dar suficient de substanţial şi după) în care-mi spuneam “despre asta am avut parcă ceva în manualul de ..., din clasa a ..., iar dacă atunci n-aş fi învăţat doar în pauza de din-naintea orei, sau doar pentru notă, acum mi-ar fi mult mai uşor”. Cât mi-ar fi trebuit atunci în plus? Cel mult câteva zeci de minute, smulse din timpul liber pe care altfel îl petreceam jucându-mă sau delectându-mă cu chestiuni facile. Dar aş fi câştigat ulterior, trecând mai uşor prin momentele dificile.
Da, lucrurile sunt banale, însă al naibii de structurale: în copilărie şi adolescenţă asimilăm mult mai uşor decât la maturitate/bătrâneţe. (Mulţi semeni vor fi observat că prin viaţă cam navigăm cu mintea şi cu trupul ce ni le-am format în prima perioadă. Că ulterior putem doar să şlefuim ceea ce am strâns atunci.)
Da, sunt încredinţat că astfel aş fi fost ceva mai pregătit pentru viaţă. Ştiind mai multe, dar şi fiind mai obişnuit cu efortul.
Vrem, nu vrem, viaţa cam e o luptă. Pentru succes, pentru supravieţuire, sau oriunde între cele două. Iar pentru cei mai mulţi dintre noi, nu contextul exterior (gen: părinţii, norocul) ne va sprijini, ci ceea ce am acumulat până la momentul fiecărei mici bătălii.
I-aş spune asta copilului meu, dar mi-e teamă că nu găsesc cuvinte la fel de puternice pe cât e sentimentul meu pentru această chestiune… Că eşuez lamentabil într-o postură de moralizator…
Ar putea el înţelege regretul meu? Cum că n-aş fi stors mai multe de la viaţă în prima ei parte, când mintea/trupul se dezvoltau aşa intens? Că am aflat ulterior că nu faţă de părinţii mei aveam obligaţia de a mă dezvolta, ci faţă de viitorul meu?