Să presupunem că,
graţie potenţelor mediatice şi de comunicare la care am ajuns, ni
s-ar aduce la cunoştinţă existenţa unui om care deţine/ştie
secretul vieţii perfecte. Traiectoriile destinului s-au aşezat cum
trebuie acolo: pe de o parte el a avut
acces (de-alungul creşterii sale) la
învăţăturile care trebuie pentru întrunirea rarisimei
convergenţe, şi tot el a reuşit (întâmplător/conştient sau nu)
să-şi dezvolte gândirea (raţiunea ori instinctul acesteia) încât
a devenit capabil să găsească răspuns perfect la orice întrebare
şi decizie deplină la orice alegere privind viaţa omului (de azi
şi de mâine). Da, să presupunem că suntem contemporani cu această
întâmplare, şi acum mijloacele ne-ar permite să ne racordăm la
acest izvor total.
Credeţi
că am face-o? I-am accepta certificatul
de înţelept?
Sau am căuta
reflex imperfecţiunile Omului? Interesându-ne
mai degrabă
aspectele fiziologice decât cele
filozofice?
Probabil
că am face un oarecare/minim racord: din
curiozitate, dar nu pentru a dizlocui modul nostru de gândire cu al
lui. Fiziologia nu doar că ne-ar amuza (aceasta
oricum a devenit reţetă mass-media spontană), ci ne-ar ajuta să
banalizăm/desacralizăm omul, ferindu-ne astfel de
schimbare. Macularea se dovedeşte reflexul nostru de conservare
mentală: propriile idei ne sunt în siguranţă
câtă vreme ne focalizăm pe imperfecţiuni.
Cine
ştie? Poate că astfel de oameni – ajunşi, din întâmplare ori
din voinţa zeilor, să stăpânească taina vieţii – chiar au
existat prin milenii. Poate că scenariul se întâmplă şi acum.
Şi poate că unii dintre ei s-au resemnat realizând că darul
învăţăturii le este refuzat de contemporani.
Sau
poate că acesta e doar un scenariu sublimat cu didactică intenţie,
în sensul că nu poate exista un stăpân unic al înţelepciunii,
însă aşchii din acea ipotetică perfecţiune sunt diseminate într-o
mulţime de indivizi contemporani, iar noi, congenerii, ne dovedim
impermeabili la racordare câtă vreme aceasta ameninţă să ne
schimbe interioriceşte.
