Încă
de mici-copii vedem cum diversele zgârieturi ale pielii, ori vreo
sclintire de mână, se vindecă aproape de la sine. Imediat apoi
aflăm că, prin virtuţile sale imunologice, organismul se luptă şi
învinge diverse bacterii şi viruşi ce ne tot asaltează. Ne intră
astfel în cap ideea că Natura a creat organismul viu cu aşa
înţelepciune dumnezeiască (sau, pentru cealaltă orientare,
Dumnezeu l-a creat cu atâta ştiinţă),
încât acesta tinde permanent înspre echilibrul perfecţiunii.
Perfecţiune pe care o numim sănătate. Într-un echilibru aproape
autarhic.
Doar
că în a doua parte a vieţii aflăm, eventual de pe propriile
fronturi medicale, despre o sintagmă afurisită: bolile
cronice. Adică nesănătoşisme cu care
organismul e dispus la armistiţiu (dacă nu chiar la capitulare).
Înaintând în vârstă mai adăugăm în umilitoarea categorie
'remanente' şi diversele uzuri şi
betegeli cu care vom convieţui ani buni, buni din alte perspective.
Alte perspective în care ne punem speranţe, conştient sau nu –
de aici revelându-se un filon al continuităţii individuale:
oricât de multe grade biologice de libertate
pierdem, întotdeauna (ne pare că) mai rămâne ceva bun pentru care viaţa merită dusă mai
departe. Fiind aceasta o formă sublimată a instinctului de
conservare.
