Şi
eu – ca mai toţi concetăţenii "de stirpe reflexivă"
– sunt frământat, la modul acela naiv, donquijotesc, de
chestiunea şubrezimii morale a propriului popor. Întrebându-mă:
ce ne lipseşte nouă, românilor? ori, ce
nu ne merge bine în tigvă, de avem noi aplecarea aceasta spre
nesocotirea normei?
Şi, dintre ipotezele
care mi s-au perindat (prin aceeaşi tigvă, sic!), demnă de interes
mi s-a părut una (poate surprinzătoare pentru ceilalţi
'psiho-sociologi chibiţi '): lipsa
de imaginaţie. (Care, formulată mai
doct, ar putea suna astfel: precaritate în funcţionarea
arcurilor psihice speculative.)
Fie că sunt şoferul
ce dijmuieşte din motorina întreprinderii la care lucrează, fie că
sunt cetăţeanul ce-l umileşte pe
funcţionarul de la ghişeu pentru că am stat prea mult la coadă,
fie că joc rolul unui avocat închipuit pentru a devaliza economiile
unei băbuţe, fie că sunt profesorul ce tocmai (de)favorizează un
elev/student, fie că sunt om-al-legii într-un exces de zel, fie că
şofez sfidător prin înserarea ce se lasă pe şosele, fie că
supralicitez preţul unei achiziţii publice în care sunt implicat,
fie că sunt emigrantul ce fură exponatele dintr-un magazin italian,
fie că… ş.a.m.d.
De fapt, orice exemplu
am alege, observăm că "scânteia" lui este, de fapt, un
exces de imaginaţie. (Chiar ne-am putea bate cu pumnul în
pieptul virtual, spunând, de exemplu, că nordicii sunt prea corecţi
tocmai pentru că lor le lipseşte imaginaţia.) Şi atunci!? Cum de
spuneam că vinovată ar fi lipsa de imaginaţie? Simplu! Pentru că
arcul imaginaţiei este incomplet.
Pentru
că orice încălcare de normă morală cauzează altcuiva – direct
sau indirect – un efect neplăcut, o daună:
în situaţia materială, în sănătatea, în demnitatea cuiva. Or,
dacă eu pot înfăptui aceasta, înseamnă că şi altcineva o poate
face. Şi de aici a început 'lipsa mea de imaginaţie':
pentru că nu m-am gândit că un astfel de act
(dovedit de mine că-i posibil în societate/comunitate) ar putea fi
realizat şi de altcineva (că doar n-oi fi eu chiar unic);
şi, mai ales, pentru că nu-mi imaginez că actul
unui terţ îi poate afecta pe cei apropiaţi mie: mamă,
fiu, soţie, prieten. (Pe mine, vedeţi!, m-am exclus din listă,
prin acel reflex puternic, tot de sorginte imaginativă: "doar
n-o să mi se întâmple
tocmai mie?!", sau, şi mai grozav, "eu
sunt prea atent ca să mă las victimă!".)
Acesta ar fi, sumar
prins în rândurile de mai sus, 'arcul de imaginaţie' care nu ni se
închide. O astfel de lacună ne face să uităm că pentru a trăi
în comunitate trebuie să ţinem deseori cont şi de ceilalţi.
E şi cumva ironic: probabil că noi, românii, am pierdut o
facultate mentală tocmai datorită mobilităţii mentale deosebite.
Şi, tot probabil, ea s-a pierdut undeva pe traseul evoluţiei
noastre: la trecerea de la comunitatea mică şi statică – satul,
în care oamenii se cunoşteau unii pe alţii, şi în care
mecanismele de autoreglare socială se propagau simplu şi direct –,
la cea largă: oraşul, şi apoi lumea, deschisă antropologic prin
opţiunea/necesitatea de a călători.
Da, aşa cum mai
scriam, dezrădăcinarea începe imediat ce ieşim "din vatră".
Doar că altora, ieşirea le-a mers mai bine. Mai ales dacă şi-au
întins arcul imaginaţiei nu doar orizontal, ci şi vertical, spre
Cer.
