Chemarea absolutului ne urmăreşte de mii de ani (probabil chiar şi mai mult în urmă, dar rămânem la nivelul acesta temporal sub protecţia conceptului de filosofie, a cărui vârstă este de ordinul a câteva milenii), iar tentaţia de a defini adevărul (respectiv de a-l identifica, exploata, recolta, promova, idealiza, impune) însoţeşte mai tot traseul istoric al civilizaţiei umane. Însă rareori am recunoscut că ‘adevărul’ acesta (fie el deziderat spiritual individual, concept ori categorie filosofică) înseamnă de fapt o reflectare a realităţii, adică o filtrare cumva subiectivă a ceea ce individul/societatea percepe din realitatea înconjurătoare (naturală şi culturală).
Cum despre pluralitatea adevărului am mai scris (la modul abstract), cred că o (alternativă) exemplificare ar putea ajuta înţelegerea acelui risc al urmăririi adevărului absolut (şi a necesităţii de a accepta convieţuirea adevărurilor multiple).
În chiar zilele acestea (şi deci în context de crispări economice mondiale) avem – în continentul nostru, dar nu numai – dezbateri publice privind exploatarea gazelor de şist. Constrânsă de ameninţarea energetică pe termen mediu-lung, societatea a ivit (printre altele şi) ideea unei rezolvări, cu plusuri şi munusuri, şi – fiind vremuri în care deciziile largi/grave nu mai sunt luate/impuse despotic – avem o participare destul de largă la dezbaterile privind oportunitatea demarării acestor exploatări energetice.
Şi vedem astfel cum percepţia fiecărui actor (încerc să evit mai-barbarul ‘actant’) asupra realităţii, respectiv chiar modul său de viaţă, îl face să vadă un alt adevăr în chestiunea respectivă.
Ecologistul de extremă e scandalizat de afectarea majoră asupra mediului ce o implică acest mijloc de exploatare a resurselor de subsol, fiind inadmisibil să acceptăm fracturarea (fie ea şi controlată a) plăcilor tectonice; că se va răsfrânge asupra noastră prin cutremure ori prin infectarea pânzelor de ape freatice, etc.
Responsabilul guvernamental cu asigurarea energiei ne arată că n-avem încotro: pentru a obţine o securitate energetică (adică pentru a nu depinde prea mult de surse labile tehnic, economic ori politic) suntem nevoiţi să exploată ce avem în subsolul patriei din dotare.
Ecologistul moderat (cu suficientă experienţă socială cât să înţeleagă mai larg situaţiunea) ne spune despre ineficienţa energetică: că bilanţul costurilor (investiţii, operaţiuni) este negativ la acest tip de exploatare a resurselor.
Acel individ conştient că zilnic consumă energie, că nu poate renunţa la felul modern de viaţă (incluzând de la igienă până la confort şi de la informare până la divertisment) din teama că-n viitor nu vor mai exista resurse energetice, cam e de acord cu acest mod de exploatare (acceptând de fapt orice formă intensivă de resursă energetică).
Avem deci o gamă destul de dispersă de păreri pro şi contra, afirmate deseori cu patimă. Deci premisă pentru discordii şi pentru amânări în rezolvarea problemei. (Culmea e că o dezbatere similară este posibilă – sau chiar recomandabilă – pentru mai toate resursele energetice, oricât de verzi ar fi acestea. Dar asta-i altă chestiune.)
Lăsând la o parte acea patimă iţită în dezbatere (deşi asta-i posibil mai mult teoretic, că doar suntem neaoşi), până la urmă este un proces firesc. Cum nimeni nu deţine adevărul absolut, soluţiile se pot naşte doar printr-o acceptare majoritară. Actorii implicaţi trebuie să afle despre problemă, apoi să-şi formuleze şi exprime părerile, să şi le completeze/ajusteze prin schimbul de idei nutrit de chiar acea dezbatere, şi – spre final – să accepte soluţia care întruneşte cele mai multe sufragii. Da, e un proces lent, dificil şi cu posibile echimoze în mentalul social. Dar – privind mai din perspectivă istorică – e cam singurul potrivit vremurilor. Pentru consolare ne amintim vorbele lui Winston Churchill: "Democratia este un sistem politic prost, dar este cel mai bun din cele inventate până acum".
