Am pornit de dimineaţă prin dealurile sub-carpatice şi rar-locuite, încurajat de o sumedenie de premise – printre care libertatea zilei de week-end, şi adeverirea promisiunii meteo făcută de-cu-seară de Busu’.
Realitatea ce mi se dezvăluie în faţă nici nu-ncape în cuvinte, cel puţin nu în cuvintele mele, ameţite de spectacolul culorilor de toamnă. Mai devreme ceaţa ocupa văile dintre dealuri (chiar am surprins-o cum se preumbla prin potecile dintre versante), iar acum soarele razant – deşi a risipit materia alburie – luminează prin transparenţă frunze galbene, roşii, portocalii şi vernil, aprinzându-le pentru fascinanţia contrastului cromatic. Odată cu limpezirea atmosferei cerul se arată parcă înadins asortat: albastru-cian în partea de jos, şi tivit mai sus cu fuioare în degradeuri de gri-alb. Mă pierd cu entuziasm printre lumini şi umbre (urmărind contraste sau textúri), printre detalii de frunze, de coji de mesteacăn, de trunchiuri doborâte, printre coronamente de foiase sau conifere luminate pieziş, printre cadre de peisaje spaţiale, printre macrouri de corole în contralumină…
Ce mai! Un rai pentru senzorul APS-C. Şi încă mai ţine, de-abia peste o oră lumina ameninţând să devină neprietenoasă. Inima îmi creşte odată cu cardul SD. (Eh! ar fi fost mai bine FF şi CF, dar poate în altă viaţă.)
Şi cum umblam eu tot admirând în stânga-dreapta-faţă-spate-sus-jos, iată că într-un luminiş ex-forestier îmi apare lângă cale un fel de… castel?! Nu, mai degrabă o vilă solid construită. Pfu! Şi ce bine se asortează cu pădurea de lângă – culorile, şi cu peisajul – forma. Iar balconul dinspre poieniţă/potecă… de vis… Tocmai mă întrebam, printre ajustări de white-balance, „ce stil or fi coloanele balconului? Doric, ionic?” (hm! sunt totuşi prea semidoct ca să ştiu), când pe respectivul balcon se iveşte o tipă blondă. Nici n-apuc să-mi chem sus mandibula, că superba creatură mă strigă:
– Ah! Fot-Frumos, ce minune că ai apărut! Salvează-mă, rogu-te, că sunt ţinută ostatică de Căpcăun!
Maxilarul inferior are acum alte motive să îmi cadă. Unu! De unde ştie că sunt eu? Apoi mă dumiresc: după rucsac şi echipamente. Doi! De ce ar da peste mine norocul unei astfel de minuni? Trei! Mamă, ce aură de contralumină îi face soarele prin părul auriu!
– Stai un pic acolo! o imploră vocea mea. (Vocea mi-a luat-o înainte, cu iniţiativă practică, văzând că eu încă dezbat cu greutate variantele în minte: caut-uşa-şi-sparg-lacăt; admir-prosternat-ca-pe-zeiţă; fac-cruce-cu-limba-că-sigur-e-ceva-necurat; ş.a.m.d.)
Nici Ileana nu rezistă imboldului de a se lăsa admirată, aşa că ia o atitudine cam fiţoasă, la care vocea de mai devreme replică cu celebrul „Fii naturală! Fără E-uri!”, în timp ce ochiul caută cu înfrigurare ISO-ul şi shutter-speed-ul de pe marginea vizorului centrând la 1/3 superba blondă.
– Apleacă-te un pic peste balustradă! Nu, nu-ţi răzma bustul de ea, ci doar braţele!
Dă tare bine, dar trebuie să-mi schimb un pic poziţia că-i luceşte vârful nasului în soare. Da, acum e chiar mai interesantă compoziţia cadrului, cu diagonalele astea antropice.
– Priveşte în depărtare! Nu!, lasă aplecat capul şi ridică doar privirea!
Aşa, acum voi prinde şi un pic de alb al ochilor, ca să nu mai zic de acel albastru care-mi strânge inima. Mai trag câteva cadre cu deschideri în braketing pentru diafragmă.
– Ai lăsat umerii jos, te rog, mai ridică-i un pic! Iar pe cel drept du-l un pic mai în faţă!
Parcă văd mici umbre pe faţa îngerului, aşa că o rog să-şi imagineze ceva frumos. „Ce?” mă întreabă monosilabic îngerul. „Ceva ce-ţi face plăcere. Io ştiu!? Adu-ţi aminte cum era pe şezlong pe plaja mării, sau în lounge-ul de la Mall?” Da, umbra aceea dispare. Deci, nu doar frumoasă, ci şi inteligent-docilă!
Aşa că sesiunea merge cu spor mai departe.
– Dar o eşarfă nu ai cumva la-îndemână? Ceva portocaliu (să se asorteze cu cerul), sau ceva albastru (să se asorteze cu ochii-părul de zeiţă)?
Şi zeiţa reapare după un timp cu eşarfa în jurul gâtului, reluându-şi aproximativ postura pe balconul acela baroc.
– Nu! Nu la gât, ţine eşarfa în mână!
Şi, într-adevăr, ia materialul diafan în mâna şi îl flutură spre depărtarea spre care priveşte. (Nu-i deloc proastă! Îmi zic(e vocea), dar ceva nu se potriveşte.)
– Nu, e prea explicită postura! Îi spun(e vocea). Oricine s-ar gândi la asta. Ne trebuie ceva mai discret. Ţine un capăt al eşarfei în palma cu care prinzi balustrada!
Înţelege repede, şi iată un cadru cu eşarfa mult mai insinuant căzută, conferind noi sensuri şi tensiuni imaginii.
– Dar dacă am lăsa eşarfa să se şi încolăcească o dată pe braţ? îi zic. Îţi dai seama ce efect temporal am induce?! Ce subliminală ar fi drama aşteptării?!
– Ştii ce?! spune ea adunându-şi cuvintele ca din depărtări. Parcă nu e chiar aşa de rău Căpcăunul…
