Reminescenţe de pretenţii audiofile
Pe la 16 ani, fascinat fiind eu de muzică (ca mai toată lumea), am aflat prima literă din alfabetul Hi-Fi-ului. Am aflat – de la un alt adolescent, vecin de bloc/scară – că primul pas în domeniul audiţiei de calitate este ca "sculele" să redea ţ-ul scos de cinele (talgerele din componenţa bateriei de tobe ce animă orice formaţie de muzică pop, rock sau jazz). A trebuit să-l cred pe băiatul acela. El era mai ieşit în lume, şi, în plus, avea un amplificator mai bun decât al meu. (Mda. Pe atunci – când în comerţ nu existau decât "scule" româneşti, marca 'Electronica' sau 'Tehnoton' – idealul High-Fidelity nu era uşor de atins.)
Apoi mi s-a clarificat şi litera B: audiţia trebuie să evidenţieze bass-ul din secţia ritmică (chitara-bass, sau contrabasul). În fond, Hi-Fi însemna (atunci ca şi astăzi) abilitatea de a reda o gamă de frecvenţe audio cât mai acoperitoare, respectiv de la 20 de hertzi la 20000 de hertzi. Adică, descopeream noi, de la bass la cinel.
Însă cu litera C lucrurile au mers mult mai greu. Ani de zile m-am luptat cu limitele casetofonului şi ale magnetofonului (aproape în ciuda diverselor rețete de pulberi feroase în banda magnetică). Ba am încercat şi să corectez tonurile audio cu egalizatoare, storcând astfel cât mai mult din respectivele benzi/casete. Însă rezultatul a fost rareori mulţumitor.
Litera C mi s-a arătat mai târziu, şi s-a întâmplat aceasta de-abia când am observat că ţ-ul de la cinel, acel prim pas de intrare în universul Hi-Fi, este de fapt 'tss'. Mda. De-abia atunci (şi revenind deci la litera A) am realizat că sunetul muzical (concretizând nota muzicală) are un moment de început şi apoi o durată de menţinere/prezenţă, iar dacă "sculele" audio nu sunt în stare să prindă/redea acea dinamică discretă, atunci nu poate fi vorba de Hi-Fi. Înţelegeam astfel că de-acum celelalte litere ale alfabetului audiofil pot veni de la sine, că este mai degrabă o chestiune de bani (pentru achiziţii) şi de timp (pentru audiţii). Înţelegeam că adevăratele probleme, provocări şi descoperiri sunt dincolo de acel banal '20-20000 Hz' pe care odinioară îl crezusem Sfântul Graal al audiţiei de calitate.
Paradoxal este că acea revelaţie de la litera C mi-a apărut chiar la încercările mele de a afla din ce cauză CD-urile audio – pe atunci considerate un vârf al tehnicii Hi-Fi – nu oferă totuşi o audiţie Hi-Fi extraordinară. Pentru că avantajul CD-urilor audio nu constă în calitatea înaltă a înregistrării, ci în calitatea constantă în timp, aspect aproape imposibil de realizat de suporturile clasice (casetă, bandă magnetică, disc vinil). Mai toată lumea ştie că CD-urile audio (la fel, astăzi, ca toate sursele digitale de muzică, fie ele stocate pe PC, pe smartphone sau aduse din internet/web) înregistrează sunetul după ce acesta a fost digitalizat (adică salvat electronic în formatul numeric cu şiruri lungi de 0 şi 1 combinate corespunzător). Însă la origine sunetul este un semnal continuu (un semnal de sorginte mecanică, o vibraţie, cum aflăm încă din şcoală, la Fizică), aşa că – pe lângă pierderile de conversie din domeniul mecanic în cel electric sau magnetic (deja ştiute) – digitalizarea adaugă şi propriile pierderi, datorate celor două procese componente: eşantionarea (sunetul, deşi este un semnal continuu, analogic, nu poate fi citit/înregistrat continuu, ci i se prelevează permanent o mulţime de eşantioane), şi respectiv cuantificarea (deşi semnalul electric ce conţine sunetul original poate avea orice nivel de amplitudine, atunci când este codificat în 0 şi 1, nivelul acesta este rotunjit la anumite valori numerice întregi).
[ Câte ceva despre aspectele tehnice ale conversiei analog-digital le-am prins şi în articolul acesta: www.ttonline.ro/revista/t-t-plus/tehnica-sunetului-in-aplicare-civila ]
Dar nu, aceea n-a fost o revelaţie bruscă: ea mi s-a confirmat, completat şi împletit cu alte observaţii subsecvente şi adiacente.
În primul rând, nici cel mai bine realizat disc vinil şi nici cel mai ambiţios CD (precum SA-CD) nu va putea oferi ascultătorului o adiţie grozavă dacă materialul sonor iniţial nu a fost de la început foarte bine înregistrat (acustica incintei în care se cântă; amplasarea microfoanelor; corelarea nivelelor de sunet sosite de la microfoane/traductoare la masa de mixaj; aranjamentul orchestral; ş.a.). Însă dacă materialul sonor pe care îl vizăm la un moment dat chiar a fost bine înregistrat, atunci – făcând efortul de a ne procura (sau exploatând întâmplarea de a folosi) nişte "scule" de calitate – vom putea trăi o experienţă deosebită.
Al doilea aspect esenţial: instrumentele muzicale acustice (care emit sunet prin propria vibraţie) au potenţial audiofil mult superior instrumentelor electronice de sinteză. Când audiem muzică prin intermediul unui sistem audio de calitate (desigur, o muzică bine înregistrată), vom putea recunoaşte până și materialul din care este confecţionat instrumentul muzical acustic, pe când muzica de sinteză electronică (şi chiar dacă timbrul imită instrumente acustice) nu ne va dezvălui astfel de armonici, indiferent cât de mult vom ridica volumul redării. (Un exemplu: de vreo trei decenii îmi doream să ascult albumele lui Vanghelis, zicându-mi – pe vremea casetelor audio – că muzica aceasta s-ar auzi extraordinar dacă ar fi bine înregistrată. Ca să aflu acum, când sunt disponibile versiuni cvasi-originale ale acelor albume, că un sistem audio foarte bun nu poate stoarce mult dintr-o înregistrare care pur şi simplu nu are frecvenţe discrete.)
O altă chestiune esenţială: cu cât materialul sonor suprapune mai multe semnale, cu atât experienţa audiofilă este mai ameninţată/sabotată. În muzica unei formaţii de muzică pop, rock sau jazz se pot manifesta simultan 3-4 instrumente (inclusiv vocea umană), iar în cea simfonică sau de 'big-band' se ajunge la zeci de instrumente. Fiecare instrument (aşa cum spuneam odinioară) emite, la fiecare notă muzicală, mai multe frecvenţe de sunet. Pe de altă parte, desigur că orice sistem audio, oricât ar fi el de Hi-FI, are nişte limite în captarea/înregistrarea şi respectiv în redarea acestor sunete simultane.
[Se poate face şi o estimare cantitativă grosieră, de genul:
4 instrumente x (+ 5000 cicli pe secundă ai fundamentalei
+ 7500 cicli pe secundă ai armonicei_1
+ 10000 cicli pe secundă ai armonicei_2 + ...
+ 12500 cicli pe secundă ai armonicei_n)
care conduce lejer la valori de ordinul 150000 de vibraţii pe secundă pe care sistemul trebuie să le înregistreze/redea aproape simultan. Desigur, calculul este imprecis, dar ne oferă o idee despre solicitare. Şi, apropo de magnitudinea acestei valori, probabil că vom realiza că cea mai importantă componentă din lanţul audio este membrana difuzorului, din boxă sau din căştile audio, pentru că ea este în final cea care trebuie să redea urechii umane toată această mulţime de sunete.]
De aceea, dacă dorim să auzim clar instrumentele din componenţa materialului sonor, vom aprecia un arajament muzical aerisit, fără multe suprapuneri (sau cu suprapuneri cumva complementare, de instrumente cu timbre/frecvenţe diferite şi armonizabile).
Şi, da, astfel – pe lângă bucuria descoperirii/urmăririi liniilor melodice şi a armoniilor din muzică – putem ajunge la experienţe audiofile deosebite. La instrumentele de suflat vom putea auzi şi coloana de aer ce se formează chiar înainte de emiterea propriu-zisă a notei. La instrumentele de percuţie şi de ciupit, pe lângă intuirea materialului (metal: alamă, oţel; lemn moale, lemn tare) şi a formelor (muchii ascuţite, muchii rotunde, muchii multiple; muchii dure, muchii moi), vom prinde şi artefacte sonore manifestate la începutul sunetului (zona de atac), precum atingerile premergătoare sunetului, conferindu-ne senzaţia că suntem acolo. La instrumentele cu corzi frecate (vioară, violă, violoncel) ne vor înfiora frecvenţele care se formează gradual până la definitivarea notei muzicale. Şi multe altele...
