O iufă ce tocmai răscoli
meridianele internet – provocându-i pe concetăţenii virtuali ai reţelelor sociale să-şi decarteze aşii din
"topul celor mai bune 10 cărţi citite" – îmi reaminti
o chestiune... pensionată înaintea debutului. Chestiunea
(in)traductibilităţii beletristicii. Resuscitată acum de tocmai penuria de titluri româneşti prin listele acelea.
Chestiunea mea (dilema pentru a cărei dezbatere las de-o parte faptul că deseori îmi suspectez propriul patriotism restrâns la afecţiunea ce o port limbii române)
e că – la modul teoretic şi abstract (foarte abstract!) – nici o
traducere în limba română nu poate fi, din perspectiva formei
literare, a măiestriei scrisului, superioară celor mai bune scrieri
neaoşe.De-ar fi să răspund tranşant de ce mă îndoiesc de posibilitatea 'traducerii desăvârşite', aş spune: 'pentru că traducerea nu are cum să fie atât de "suculentă" pe cât poate fi o scriere nativă'.
Da, scriitorul de limba română (sub rezerva că e posibil să existe totuşi, prin lumea asta mare, şi alte limbi la fel de expresive, iar atunci chestiunea în dezbatere se va abstractiza şi mai mult, prin extrapolare), deci, cum spuneam, scriitorul autohton recurge, atunci când creează, la o miriadă de 'mecanisme' stilistice şi de 'artificii' de jonglare a micro-ideilor, care lui îi vin 'aproape pe negândite'. Or, dacă asemenea 'mecanisme' ar exista într-o scriitură străină, ele n-ar putea fi accesibile decât unui traducător de aceeaşi talie cu acel autor teoretic. Or, dacă ar avea un asemenea "calibru", traducătorul nostru ar putea scrie propriile cărţi, care – din nou abstractizând în extremis – ar deveni superioare oricărei cărţi străine traduse (apropo de puerila idee a "clasamentării", dintru început), şi doar raţiuni grele – precum cea comercială, ori vreun diferend cu Euterpe – l-ar putea reţine de la angajarea în spirala perfecţiunii literare.
*
Suntem de acord că există multe 'artificii' discrete alcătuind acea formă literară deosebită. (Şi veţi fi observat că m-am separat de chestiunea filonului epic, ori a macro-ideilor, ignorându-o spre a o rezerva unui alt timp/spaţiu/donquijote.) Şi încerc să exemplific (deşi probabil că un lingvist, un om al literelor, ar face-o mult mai riguros): împerecheri de substantive cu adjective ori de verbe cu adverbe, inefabile prin semantica juxtapunerii dar şi folosind "la sinapse" alăturări inspirate de silabe, ori (cine ştie?) invocând ezoteric consoane rulante şi diftongi. Sau la nivelul ideilor, unde neaoşul poate angaja fluxuri de expresii cu rezonanţă în mentalul oral al societăţii locale/naţionale (micro-idei sublimând prin inducerea de empatii selective), ori de sugestii cu vibraţie în spiritul contemporan (exploatând legătura afectivă a contingenţei).
Când
traduce un text literar dintr-o limbă în
alta, traducătorul dispune de o libertate îngustă, o toleranţă
pe care o poate folosi (după propria ştiinţă/intuiţie) pentru a
se abate un piculeţ de la traducerea mot-à-mot,
ceea ce se numeşte (atunci când trebuie numită) 'adaptarea textului'. Probabil că acelaşi
mai-devreme-aproape-invocat specalist în litere şi limbi, cu oarece strădanie,
ar putea identifica şi chiar descrie 'mecanismele' ce pot
justifica/exploata această 'libertate' în traducere. Aşa cum probabil că,
dintre aceste mecanisme, cel mai puternic (şi totodată cel mai
potrivit pentru exemplificare) este cel al sinonimelor: un
cuvânt din limba 'sursă'
poate avea mai multe cuvinte echivalente în
dicţionarul destinaţie (plus eventuale locuţiuni sinonime, cu propriile arome). Şi doar contextul literar (al frazei, al
operei, al culturii originare) îi poate sugera traducătorului
care ar fi sinonimul cel mai potrivit de ales...
Hm!
Dar dacă autorul nativ ar fi ales, deliberat, un alt sinonim, unul
care să inspire cititorului altceva decât contextul? Întocmai ca o
(licenţă, de) provocare pentru noi?
