Despre Omul care transcende iernile pe meleagurile temperate scriam în postarea anterioară că îl domină seara anumite „simţiri/gânduri”. Şi foloseam atunci construcţia aceasta alternantă – cu „/” – lăsând alegerea la cititor (recidivez, deci). Desigur, în cazul acelui om în lupta milenară cu frigul, şi pentru momentul imaginat, simţămintele ar fi cele în cauză. Şi nu pentru că „gânduri” ar suna în context prea cerebral, prea evoluat.
Am rezistat ispitei de a face corecţia în postarea aceea. O dată pentru ca ea să rămână snap-shot-ul gândurilor mele de atunci. Şi apoi pentru că mă atrage tema aceasta, a balanţei „cuget-simţire”. A factorului dominant în deciziile minore sau majore ale vieţii noastre.
Normal că omul nostru, în lupta sa milenară cu frigul, trebuia dimineaţa să gândească deciziile, să le coreleze cu datele concrete ale stării de fapt (cât de etanş este acoperişul; de unde mai procură nişte untdelemn; din ce rest de cojoc confecţionează copilului o căciulă, ş.a.m.d.). O miriadă de acţiuni ce nu pot fi derulate sub imboldul sentimentului (deşi nu-i va exclude trăirea în timpul făptuirii şi mai ales la momente ulterioare de răgaz). Dar probabil că sunt uneori şi decizii – nu din categoria acestora tactice – în care cântărirea datelor contextuale nu conduce în mod logic la o alegere. Când discernământul e mai degrabă instinctual decât cerebral. Poate motivat de încrederea că „aşa am mai făcut şi altă dată”, poate în linia unei strategii morale („nu se cade să facem aşa”). Poate că „trebuie să încercăm chiar dacă nu par a fi şanse”. Şi alte scenarii decizionale (fie cu decizii profunde, majore, fie cu unele mărunte dar care – însumate – profilează un destin) în care simţirea joacă rolul prim, ci nu judecarea argumentelor/detaliilor.
E tentantă ideea de a ne raporta la Omul pământului. La acel „ţăran cu mintea sănătoasă” (cum spun până şi Ţapinarii), care simte firescul lucrurilor şi decide în concordanţă cu echilibre pe care le trăieşte şi transmite de sute/mii de ani.
Dar n-aş înclina prea mult balanţa înspre gândirea simţirii (oricât de ispititor ar fi acel om seren, de sorginte dacă) pentru că atunci am avea de furcă cu deciziile subordonate patimii. (De la pasiuni/pulsiuni subiective, la partizanate politice/ideologice, funcţionale deci pe plan individual şi respectiv social.) Ori, se dovedeşte că patima e doar o rudă nefericită a simţirii...
